Cristina Neagu vorbeste deschis despre perioada Buducnost

0
Posted July 2, 2017 by Lucian Popa in Handbal

neagu-romaniaUn interviu superb si amplu acordat de Cristina Neagu (foto) presei din Muntenegru.
Multumim frumos Cristian Mocanu pentru traducerea acestui articol.
Cristina Neagu: Budućnost şi cu mine suntem o pereche perfectă
Realizatorul interviului: Stojan Stamenić
La vârsta de 22 de ani, în 2011, fără sprijin din partea clubului, Cristina Neagu s-a operat la umăr şi şi-a riscat cariera. Cea mai bună handbalistă a lumii în 2010 se aştepta, în acele 605 zile de durere şi incertitudine, ca exact aceia care o ridicaseră în slăvi, să îi pună cariera la index, ca terminată. Şi doar la două luni după ce se vindecase şi-a distrus genunchiul. De pe culmi, la fund…
…Şi iarăşi pe culmi. La Budućnost.

„Am apucat să fiu într-un club care mi-a dat şi încredere şi responsabilităţi, unde am văzut că există un proiect pe termen lung şi simt că pot să-mi realizez toate ambiţiile. Ne-am „îmbinat” perfect, suntem o pereche desăvârşită-ne-a spus ieri, zâmbind, Cristina, un simbol al sportului românesc care şi-a dăruit talentul gigantului handbalistic din Podgorica.
În timp ce vorbea despre ultimele 18 luni, de când e la Podgorica, am simţit atât satisfacţie cât şi mândrie.

Tot ce am vrut a fost să joc, să am ocazia cu adevărat să-mi revin, un club care să mă înţeleagă, să mă dedic handbalului, care este pasiunea şi viaţa mea. În afara handbalului, sunt, totuşi, o fată normală, care se bucură de lucrurile mărunte de fiecare zi. Când eşti atât de absorbit de handbal, înveţi să te bucuri de fleacuri- ne-a spus Cristina.
Ce anume a întărit-o

Şi oare i-a părut rău vreodată? Sau a dorit să renunţe?
– Am fost tare tot timpul. În primul rând decizia de a mă opera, după atâţia ani în care am resimţit dureri. Apoi perioada în care numeroşi doctori, poate şapte sau opt, au încercat să dea un diagnostic exact, dar fiecare diagnostic era diferit. În sfârşit, operaţia din SUA, numeroasele controale, aşteptarea unei prognoze exacte privind vindecarea.

– Care a fost cel mai greu lucru?
Faptul că a trebuit să trec prin toate fără sprijin din partea clubului. În cea de-a doua perioadă, adică timp de 16 luni, am lucrat singură. Doar sponsorul a fost alături de mine. Singurul antrenor care mi-a oferit sprijin de la început a fost Anja Andersen. De-a lungul acelor 20 de luni, a fost o temă constantă în mass-media când o să mă fac bine;toţi îşi dădeau cu părerea. Şi când în sfârşit am revenit şi încet-încet îmi intram în formă, am făcut ruptură de ligamente la genunchi şi am aşteptat alte opt luni până m-am putut antrena din nou.
Ştim că în ţara ta eşti o mare vedetă. Ţi-a fost greu să te descurci cu presiunea?

– Au fost situaţii când a trebuit să explic în permanenţă rudelor apropiate că „pronosticurile” din media cum că n-am să mai joc niciodată sunt nefondate. Dar, sincer, când eram alături de familie şi prieteni, ştiam mereu că totul va trece şi voi avea din nou şansa să joc.
La locul potrivit

De ce crezi că Budućnost şi oraşul Podgorica sunt locul potrivit pentru tine?
– Tot ceea ce îmi place în legătură cu handbalul şi tot ce cred că este handbalul, am găsit aici. Stilul meu de joc, felul în care trăiesc handbalul… Bineînţeles şi ambiţiile. Să câştig Liga Campionilor.

Cât de mare a fost dezamăgirea de a fi pierdut finala Ligii Campionilor în mai, având în vedere că ai pierdut şi prima finală jucată- cu Oltchimul- în 2010?
– Nu ascund că am fost tristă. Totuşi, ceea ce cred şi sentimentul pe care-l am în inimă este că putem să câştigăm acest trofeu, că putem juca încă şi mai bine, că suntem de calibrul unei campioane a Europei. Însă, amintiţi-vă că la începutul sezonului puţini ne vedeau în finală.

Cea mai grea şi cea mai bună decizie
Oferta lui Budućnost, de la începutul anului trecut, te-a surprins?
– La început, în acel moment, mă gândeam că alegerea corectă pentru mine ar fi să rămân în România. Înţelegeţi, după o convalescenţă îndelungată, urmată de accidentarea de la genunchi care s-a vindecat greu, am vrut ca, în primul rând, să dovedesc alor mei, la mine acasă, că pot. Sunt sigură că veţi înţelege acest sentiment. Dar de la Podgorica a venit oferta de care aveam nevoie, aşa că m-am decis rapid.

– Ce anume a „înclinat balanţa”?
– Am vorbit cu „Adža”, dar nu numai cu el, ci şi cu Bojana Popović şi cu preşedintele clubului, Predrag Bošković şi am simţit că mă voi bucura de sprijin deplin. În primul rând, că se va avea răbdarepână ligamentele genunchiului vor fi complet vindecate după ruptură, fără nici un fel de presiune şi apoi încrederea că deja în ianuarie în runda principală voi putea să joc la nivel înalt. În afară de acest tip de sprijin, un rol-cheie a avut sentimentul că vin într-un club care are cele mai mari ambiţii în cea mai importantă competiţie:adică să fie campion al Europei. Şi avea şi un plan clar de realizare a obiectivului.

Cât ţi-a trebuit să te convingi că eşti la locul potrivit?
– Foarte puţin timp;cred că am surprins multă lume toamna trecută când am avut o serie de meciuri reuşite.. Am o relaţie excelentă cu celelalte jucătoare, cu antrenorii; de fapt,cu adevărat suntem ca o adevărată familie.
Poţi să ne dezvălui visurile tale, până la sfârşitul carierei?
Haideţi să vorbim mai degrabă de planuri pe termen scurt şi lung (râde). Pe termen scurt, să câştig Liga Campionilor cu Budućnost. Pe termen lung, doar să fiu sănătoasă. Şi cred că, la urma urmelor, am meritat asta. Am demonstrat deja că nu există accidentare care să mă poată opri şi că tot ce contează e să fiu pe teren, pregătită, şi să joc bine.Între timp, sunt mai puternică şi mental, poate că mi-au prins bine încercările prin care am trecut… Acum tot ce sper e să fiu sănătoasă. Pentru mine şi pentru Budućnost-încheie Cristina Neagu.

Şi cu salutul „ne vedem la Budapesta, poate la semifinala C.E., dar sigur la Final Four-ul Ligii în mai” a fugit la antrenament. Convinsă că aici, la Podgorica, îşi trăieşte visurile sportive.
Între principalele favorite
Mulţi deja o văd pe Budućnost ca principalele favorite la câştigarea Ligii Campionilor în mai; cum vezi tu lucrurile?

-Cred că suntem într-adevăr una dintre cele trei-patru echipe favorite la trofeu: Larvik, Budućnost, Győr şi Vardar. E de aşteptat să ne vedeţi la Final Fourul de la Budapesta. Avem motive de mândrie fiindcă în continuare suntem neînvinse. Totuşi, pentru trofeu trebuie să ne reuşească multe: în primul rând să fim sănătoase până în luna mai. Dar s-o luăm Încet;mai e mult până atunci.
Provocarea Campionatului European

Ce aştepţi de la C.E. din Croaţia şi Ungaria?
– Pentru România mea va fi foarte greu. Avem jucătoare importante care sunt accidentate, la competiţiile trecute nu am avut prea mult succes. Avem o grupă grea şi e greu să faci pronosticuri.

Ce crezi despre campioana europeană, Muntenegru?
– Va fi un adversar contra căruia oricui îi va fi greu să joace, indiferent de circumstanţe. Ştiam asta şi înainte, dar acum o ştiu şi mai bine, deoarece joc pentru Budućnost şi sunt parte a sistemului în care practic joacă şi naţionala Muntenegrului. Trebuie să spun că aveţi şanse mari, dacă jucătoarele vor fi sănătoase, luaţi măcar medalie.
Îi priesc şi oraşul şi oamenii

Cum ai descrie viaţa din Podgorica?
– Mă mândresc să spun că sunt prietenă cu toate coechipierele, ceea ce e şi firesc. Petrecem destul de mult timp împreună, iar timpul liber-un film bun, excursii, plimbări, e perfect ca să mă destind şi să mă pregătesc pentru noile provocări. Îmi prieşte simplitatea, oamenii de aici sunt cam ca românii.
Ţi-e dor de acasă?

– Bineînţeles! Totuşî, ceea ce trăiesc la Budućnost şi viaţa din Podgorica îmi fac situaţia mai uşoară şi mă simt, mai presus de toate, liniştită. Bineînţeles, vara merg acasă şi stau acolo până reîncepe sezonul. Toate astea sunt normale.
Handbalul-dragoste la prima vedere

Cum a început „aventura ta handbalistică”?
– Când eram copilă, nici nu ştiam ce e handbalul: îmi plăceau fotbalul, baschetul… În clasa a patra, învăţătorul mi-a recomandat să merg la antrenamente de handbal şi a fost cu adevărat dragoste la prima vedere. Cred că de la acel prim antrenament, de la primul contact cu mingea, am ştiut că handbalul e alegerea şi viaţa mea.
A devenit o jucătoare mai matură şi mai bună
Cum ai compara-o pe acea Cristină care, în 2010, a ajuns, după Campionatul European, cea mai bună jucătoare a lumii, cu Cristina de acum?

– Am 26 de ani şi cred că sunt o jucătoare mult mai matură acum. De asemenea, trebuie să am mai mare grijă de mine însămi pe teren, după accidentările de la umăr şi genunchi. Mi-am ajustat stilul de joc, cred că am făcut progrese. Mai înainte, totul era: „joacă, bucură-te de joc, dă totul pe teren”. Acum trebuie să am grijă şi de mine şi să dau maximum de randament.
Cât de greu e să reuşeşti asta?
– Cel mai important e faptul că oamenii de la Budućnost m-au protejat la modul absolut. Dealtfel , acesta e şi sistemul de lucru aici, totul se face planificat, la vârful de formă se ajunge treptat, oamenii se îngrijesc de tine ca vindecarea să fie completă.
Pe aceeaşi lungime de undă cu Bojana

– Eşti comparată adeseori- şi nu numai în Muntenegru – cu Bojana Popović. Cum ai descrie colaborarea cu directorul sportiv al lui Budućnost şi legenda handbalistică a Muntenegrului?
– Cred că n-are rost să vorbesc eu despre Bojana, în ceea ce priveşte clasa ei, profesionalitatea, cunoştiinţele despre handbal;asta o ştiu toţi cei care iubesc handbalul şi se pricep la el. Eu voi spune doar că ea e mai ales o persoană excepţională de la care primesc un sprijin absolut. E important pentru mine când ea se află pe bancă.

De ce?
– E simplu: am sentimentul că suntem pe aceeaşi lungime de undă. Întotdeauna ştiu, la secundă, ce vrea de la mine pe teren, iar ea ştie de asemenea ce gândesc eu. Această relaţie e foarte importantă pentru mine, ea a jucat pe acelaşi post cu mine şi am mult de învăţat de la ea.
Cât a contribuit la venirea ta aici?
-Şi înainte să vin, am avut sentimentul că voi avea o astfel de relaţie cu ea. Datorită experienţei imense pe care o are, inclusiv problemele cu accidentările, asemănătoare cu ale mele ştie exact cum mă simt. M-a ajutat mult.
Podgorica şi Bucureştiul, asemănătoare, dar şi diferite
Când e vorba de viaţa în Muntenegru, ce anume îţi place cel mai mult?

– Podgorica e un oraş mult mai mic ca Bucureştiul meu; capitala noastră are 2 milioane de locuitori. Aici e mai linişte, mi-e mai uşor să mă concentrez pe handbal şi asta îmi convine. De asemenea îmi place apropierea de Bar şi Budva [porturi la Marea Adriatică-n.trad.] , marea la voi e foarte frumoasă tot anul. Toate acestea mă ajută să trăiesc confortabil, aproape ca acasă, dar şi să cunosc un mediu oarecum diferit, ceea ce mi-am şi dorit.


Despre autor

Lucian Popa

Lucian Popa este proprietarul cotidianului online Arena Bihoreana, avand o bogata experienta ca si corespodent sportiv.

0 Comentarii



Fii primul care comenteaza!


Adauga un comentariu


(obligatoriu)