Cristina Bumbescu, fiica lui Adrian Bumbescu, a vorbit pentru Telekom Sport, despre performanţa unică reuşită de tatăl său şi coechipierii lui: câştigarea Ligii Campionilor.
Steaua – FC Barcelona 0-0, 2-0 după loviturile de departajare
Finala Cupei Campionilor Europeni: 7 mai 1986
Cele două formaţii:
Steaua (antrenor Emeric Ienei): Helmuth Duckadam – Ştefan Iovan, Adrian Bumbescu, Miodrag Belodedici, Ilie Bărbulescu – Lucian Bălan (Anghel Iordănescu – ’75), Gavril Balint, Ladislau Boloni, Mihail Majearu – Marius Lăcătuş, Victor Piţurcă (Marin Radu II – ‘107).
FC Barcelona (antrenor Terry Venables): Francisco Gonzalez Urruticoechea – Gerardo Miranda Concepcion, Miguel Bernardo Blanquetti, Jose Ramon Alexanco Ventosa, Julio Alberto Moreno Casas – Victor Munoz Manrique, Bernd Schuster (Jose Moratalla Claramunt – ’85), Marcos Alonso Pena, Angel Pedraza Lamita – Steve Archibald (Angel ‘Pichi’ Alonso Herrera – ‘106), Francisco Jose Carrasco Hidalgo.
În ziua în care fotbalul românesc aniversează 35 de ani de când Steaua a câştigat Cupa Campionilor Europeni, Telekom Sport încearcă să ofere o altă perspectivă din care este privită această performanţă: cea a copiilor jucătorilor care au câştigat trofeul.
Cristina Bumbescu, fiica legendarului fundaş al Stelei, Adrian Bumbescu, a fost influenţată pe tot parcursul vieţii de dragostea tatălui său pentru sport. Absolventă a Facultaţii de Educaţie Fizică şi Sport, specializarea atletism, fotbal, aceasta ar fi putut urma paşii tatălui în lumea fotbalului, însă a preferat să urmeze alt drum.
Bumbescu fusese integralist în finala de la Sevilla, în cel mai important meci din istoria fotbalului românesc. Fiica lui îl urmărea cu interes de acasă, nerealizând, de fapt, importanţa momentului la care lua parte tatăl său.
Când aţi văzut pentru prima dată finala dintre Steaua şi FC Barcelona?
Presupun că la cinci ani, pentru că eram în fata televizorului. Dar conştientizând a fost când m-am dus la şcoala. Pe la şapte – opt ani presupun, când stiu că mă felicitau copiii şi spuneau că ”tatăl tău este un campion”. Va daţi seama că n-am ştiut ce înseamnă campion pe vremea aceea. Dar uitându-mă la meci, revăzând meciul, am văzut ce putere are acest cuvânt ”campion” pentru ţara noastră. Mai ales pe vremea comunismului, ştiţi cum eram ţinuţi. M-am simţit ca o prinţesă.
Ce sentiment aţi avut când aţi văzut acest meci dintre Steaua si FC Barcelona?
Că tatăl meu a făcut ceva pentru această ţară, că este un pion important în echipa Steaua.
Vi s-a mai întâmplat să vă mai uitaţi la această finală în decursul anilor?
Sinceră să fiu, chiar astăzi m-am uitat la sfârşit, la penalty-urile cu Duckadam, când a apărat cele patru penalty-uri şi a fost foarte emotionant. Sincer, mi-au dat lacrimile. Şi mai ales văzându-l pe tatăl meu tânăr. Ce pot să spun? Chiar tânăr.
Şi mai ales când a ridicat trofeul deasupra capului
A ridicat trofeul deasupra capului, da. Vă daţi seama, eu conştientizez, vă spun părerea mea prin ochii lui. Eu nu am cum să mă ridic la sentimentul pe care l-a avut, trăindu-l atunci, pe teren. Dar presupun că a fost colosal.
L-aţi întrebat ceva în mod special legat de această finală, de această deplasare la Sevilla?
Ceea ce ştiu şi ceea ce a povestit este că a fost o perioadă… a fost un meci foarte dificil, s-au concentrat foarte, foarte, foarte mult pe această finală.
Daca aţi vizitat Sevilla, aţi avut curiozitatea de a merge pe stadionul Ramon Sanchez Pizjuan, stadionul pe care Steaua a scris istorie în acea seară de 7 mai 1986?
Nu, nu am avut plăcerea să ajung pe acel stadion, dar vreau să văd unde a făcut tata glorie, împreună cu ceilalţi coechipieri.
Ce sentiment vă încerca, să mergeţi cu dl. Bumbesc pe noul stadion din Ghencea?
Sa ştiţi că părinţii mei… tatăl meu, de fiecare dată când avea câte un meci, mama noastră, pe mine şi pe fratele meu, ne aducea şi stăteam în tribune şi ne uitam la fiecare meci. Ţin minte că, în fiecare pauză, toţi copiii de fotbalişti intram pe teren şi ne jucam fotbal. Ştiu că eram odată cu Alin Stoica, stătea în poartă şi îi dădeam gol.
Legătura dumneavoastră cu sportul este destul de puternică. În calitate de absolvent al Facultăţii de Educaţie Fizică şi Sport, specializarea atletism, respectiv fotbal, puteaţi deveni un antrenor de fotbal….
Puteam, puteam, dar fotbalul feminin, la noi în ţară, nu este promovat. Şi tatăl meu a spus să merg pe alte căi.
Ţineţi cu vreo echipă de fotbal din Spania? Poate cu Barcelona?
Se poate spune şi aşa.
Vă place mai mult Barcelona sau Real ?
Nu, îmi place CSA Steaua Bucureşti.
Poate să facă performanţă domnul Bumbescu cu CSA Steaua?
Eu am speranţe că va putea să facă. Dar nu cred că o echipă din ţară va mai putea face performanţa pe care au făcut-o în 86. Nicio echipă din România.
Când credeţi că va mai avea fotbalul din România un nou Bumbescu colonel?
Nu cred că va mai avea un nou Bumbescu colonel, pentru că tataăl meu a fost mereu mai special. Dacă tata, cum se spunea, era un leu pe teren, acasă este un om extraordinar. Un om foarte blând, dedicat familiei. Un om care, de când eram mici, a avut grijă de familia lui, de noi. Şi a stiut să ne protejeze, din toate punctele de vedere.
Din când în când, se întâmplă să vă mai uitaţi pe acele poze din 86, făcute după finală?
Da, mereu. Fiul meu, împreună cu tata se uită. Îi explică fiului meu ce înseamna să fii fotbalist. I-a arătat absolut toate cupele pe care le-a avut, medaliile şi, da, păstrăm tradiţia, mai ales de 7 mai, stăm împreună şi depănăm amintiri.
Cum e o zi de 7 mai pentru dumneavoastră?
E ca o aniversare a onomasticii. Credeţi-mă. Ca o aniversare a onomasticii. Pentru că este un eveniment unic în viaţă, pe care l-a avut tata.
Desfaceţi o sticlă de şampanie de fiecare dată?
Da, da, da, normal. Deschidem o sticlă de şampanie împreună şi sărbătorim.
About Author
