- În 2014 s-au învăpăiat împăiații din presă și au salutat transformarea fotbalului românesc într-o Daciada corporatistă. În 2022, neglijabilii combinagii județeni – prevăzuți cu drept de vot împotriva Guadalajarei ’70, Sevillei ’86 sau Americii ’94 – și-au reafirmat complexele periferice manifestate în 2014 și în 2018. Un fotbal pitoresc și cu performanțe a fost înlocuit cu un trosbal bolnav și falit. Omenirea a avut doi ani de pandemie. Fotbalul românesc are opt și eu îi doresc încă 28. E un fotbal în care Divizia C a devenit elită (votează și futsalul), e un fotbal care nu a fost în stare să aducă un selecționer. Ultimul nostru selecționer adevărat a fost Victor Pițurcă. De la Pițurcă încoace am avut selecționeri care au venit la națională să învețe meseria de antrenor și un selectioner străin (Daum, cel mai îngrămădit om care a trecut vreodată prin Aeroportul Otopeni) care a aterizat la București ca să-și aducă aminte cum e să fii antrenor. Îi felicit pe cei 266 de votanți. Am tot respectul pentru acești tarabagii care au ajuns să călătorească la clasa business a declinului.
- În aceste zile de război în Ucraina și admirabilă ospitalitate în România, am un sfat pentru cei care latră „ești kaghebist!” atunci când nu mai au argumente. Dacă îi ziceți unuia că e kaghebist înseamnă că îi urați la mulți ani și sănătate. La vârful politicii noastre de după ’90, am avut un kaghebist sărit azi de 90 de ani și un kaghebist trecut bine de centenar. Amândoi au dus-o extraordinar pe vremea lui Stalin. Amândoi au dus-o foarte bine chiar și în a doua parte a domniei lui Ceaușescu, atunci când „odiosul dictator” nu i-a mai lăsat să fie miniștri sau șefi prin ministere, retrogradându-i ca directori pe acolo, pe dincolo. Amândoi au dus-o din nou extraordinar după revoluție, când unul a ajuns președinte, celălalt ministru. Nu le scriu numele. N-aș vrea să mă dea în judecată, fiindcă s-ar putea să mor înaintea lor și nu și-ar lua banii băiețașii ăștia doi.
- Duminică va fi Paștele Catolic. O povestioară a lui Fănuș Neagu. Aprilie 1971. Fănuș era cu Nichita Stănescu la Roma, într-o osteria din piața „Il Popolo”, ținută de un calabrez. „Ce l-a uimit și l-a desfigurat aproape sufletește pe Nichita era faptul că atât corul de la San Pietro cât și de la celelalte biserici ale Romei erau false, după el. Toate erau înregistrate pe bandă de magnetofon și asta nu se putea! Nichita nu accepta, drept pentru care am făcut drumul de la San Pietro până la Academia di Romania pe deasupra mașinilor, călcând ca Iisus pe ape, peste capote de lux, pedepsind locuitorii Romei pentru această erezie.” Fănuș știa să-și împrimăvăreze și amintirile. Fănuș avea talent. Ziaricii au laptopuri.
About Author
